Spre un al treilea război mondial

În martie scriam un articol pe blog în care legam conflictul din Crimea (atunci) de soarta petrodolarului şi se pare că evenimentele ulterioare mi-au dat dreptate. 

Am văzut de curând mai multe analize foarte pertinente asupra premizelor geopolitice ale unui posibil conflict mondial ce se pare că ne paşte. Şi cum multe din premizele respective au fost abordate de mine de-a lungul timpului în textele publicate aici, găsesc că ar fi util să fac un rezumat al acestora, care ar fi beneficiarul unui interes potenţial din partea celor preocupaţi de subiect, în categoria cărora cred că avem datoria să ne înscriem fiecare dintre noi, dată fiind gravitatea acestuia.

Reiau, pentru început, puţină istorie a dolarului ca standard internaţional de schimb şi a sistemului bancar bazat pe rezervă fracţionară.

Spre deosebire de alte valute, dolarul este puternic legat de geopolitică. Şi asta nu datorită statutului său de monedă de rezervă, statut pe care l-au împărtăşit şi alte monede de-a lungul istoriei, iar altele chiar şi în zilele noastre. Vorbesc acum de Euro, Franc elveţian, Yen, Lira Sterlină sau, mai nou, Yuanul. Ceea ce îl deosebeşte este faptul că începând cu prima parte a anilor '70 a fost, cu unele excepţii, singura monedă care denomina ţiţeiul vândut sau cumpărat în lume.

Statutul său de principală monedă de rezervă s-a afirmat odată cu încheierea celui de al doilea război mondial. Înainte de 1971 dolarul se supunea standardului aur, cel puţin oficial. Conform FMI, în 1966 băncile centrale străine deţineau 14 miliarde de dolari americani, în condiţiile în care doar 3,2 miliarde din aceşti bani erau acoperiţi în aur. Asta înseamnă că Rezerva Federală tipărea maăi mulţi bani decât putea acoperi în aur. Rezultatul? O inflaţie galopantă şi abandonarea dolarului de către cei care îl aveau în rezerve.

Prin urmare, în 1971, prinr-o mişcare şoc, Nixon a scos complet dolarul american de sub standardul aur. În acest moment dolarul devine excli'usiv o valută bazată pe debit, adică una care ia naştere doar dacă este dată cu împrumut, printr-un mecanism care stă la baza sistemului bancar cu rezervă fracţionară pe care l-am tratat pe larg într-o suită de articole de pe acest blog.

În acest sistem , aproximativ 70% din banii aflaţi în circulaţie sunt creaţi de băncile obişnuite cărora le este permis să împrumute mai mult decât au bani în propriile conturi. Restul este creat de Rezerva Federală care împrumută sub diverse forme guvernului bani pe care nu-i are.

Este exact ca şi emiterea de cecuri fără acoperire, dar care în cazul băncilor se numeşte rezervă fracţionară. Rezerva Federală este tartorul acestui sistem, dar, aşa cum am mai arătat în diverse rânduri,  aceasta este doar o instituţie deţinută şi controlată de un conglomerat de bănci şi nu răspunde în faţa niciunei autorităţii guvernamentale.

Iar ca lucrurile să fie şi mai interesante, aceste împrumuturi cu rezervă fracţională sunt purtătoare de dobândă, dar banii pentru a plăti această dobândă nu există în sistem. Prin urmare, va exista întotdeuna mai mult debit total decât totalul banilor în circulaţie, iar pentru a supravieţui, economia trebuie să crească încontinuu.

Lucru care este imposibil, aşa cum ne demonstrează savantul român N. Georgescu - Roegen.(ca să fac o nouă trimitere la un subiect asupra căruia m-am aplecat anterior).

Acestea fiind spuse se impune o întrebare: în condiţiile în care atotputernicul dolar nu e decât o schemă Ponzi puţin mai sofisticată, cum a fost posibil să-şi menţină poziţia dominantă pentru mai bine de 40 de ani?

Aici ne lovim însă de geopolitică.

În 1973, în umbra Crizei artificiale a petrolului OPEC, administraţia Nixon iniţia negocieri secrete cu guvernul Arabiei Saudite în vederea stabilirii unui sistem de reciclare a petrodolarilor. În acest context, saudiţii se angajau ca întreaga lor producţie de ţiţei să o vândă în USD, iar cea mai mare parte a profitului să o învestească în băncile şi piaţa da capital americană. Aceşti bani ar urma să fie acordaţi apoi cu împrumut de către FMI ţărilor care ar fi avut dificultăţi în a acoperi creşterile de preţuri la ţiţei. Toate aceste operaţiuni denominate, fireşte, în USD. Documentul a fost parafat în 1974 de către Secretrul de stat al lui Nixon, Henry Kissinger.

Documente aflate în Arhivele Congresului American dezvăluie că aceste „negocieri” au fost purtate sub ameninţarea ocupării militarea a câmpurilor petrolifere saudite de către americani.

Odată pus la punct, sistemul a fost extins la ansamblul OPEC începând cu 1975.

Un efect colateral al acestui acord a fost acela că a dus la ridicarea limitărilor tradiţionale în ceea ce priveşte politica monetară americană. De aici înainte, FED-ul era liber să tipărească la bani după bunul plac, în condiţiile în care crşterea continuă a cererii de petrol va împiedica statele să renunţe la rezervele în dolari. Astfel, dolarul a devenit dintr-o valută cu acoperire în aur, una cu acoperire în petrol, şi, în acelaşi timp, cel mai important produs de export al Americii.

Iată de ce America nu se împiedică de deficitele ei uriaşe. Atâta timp cât lumea are nevoie de petrol iar acesta este vândut doar pe dolari va exista cerere pentru această valută, iar această cerere este cea care conferă valoare monedei americane.

E atât de simplu, încât pare ireal: Vasăzică America produce dolari, fie sub formă de hârtie, fie sub formă de biţi, în schimbul cărora primeşte produse şi servicii concrete din partea restului lumii. Trai, nineacă, pe banii prostimii!

Unde mai pui că un comerţ global denominat în dolari furnizează Americii o armă financială redutabilă, cea a sancţiunilor economice, întrucât cele mai multe tranzacţii semnificative sunt obligate să aibă loc prin intermediul băncilor americane.

Supremaţia petrodolarului a fost neclintită până în septembrie 2000, când Saddam Hussein şi-a anunţat intenţia de a vinde petrolul irakian pe Euro. Inutil să mai amintesc ce s-a întâmplat mai poi cu Irakul şi cu liderul său.

În acelaşi timp în care Saddam făcea anunţul respectiv, o organizaţie numită „Proiectul pentru un nou secol american” care, absolut întâmplător îl avea ca membru pe un anumit Dick Cheney, a iniţiat un document la temă care făcea apel la creşterea cheltuielilor de apărare, la o politică externă mai agresivă în vederea extinderii dominaţiei americane în lume, arătând în acelaşi timp că atingerea acestor scopuri într-un interval cât mai scurt ar necesita un eveniment catastrofic şi catalizator de tip Pearl Harbor.

Ce s-a întâmplat, oare, un an mai târziu?

Ştiindu-se acoperit de reacţia emoţională în urma evenimentelor din 11 septembrie, administraţia Bush a invadat Afghanistanul şi Irakul şi a trecut legea Patriot act aproape fără nicio rezistenşă care să conteze.

Ce arme de distrugere în masă în Irak! Nimic altceva decât o minciună calculată ca pretext pentru o invazie ale cărei consecinţe dezastruoase deşi au fost prevăzute au fost trecute cu vederea din cauza unui scop mai înalt: revenirea dolarului ca mijloc de schimb în tranzacţiile cu petrol Irakian.

Am observat cu toţii aceeaşi încercare de a acuza Iranul, în ultimii ani. De ce oare?

Cum? Încă nu v-aţi prins? Începând cu 2004, Iranul a încercat să organizeze o bursă independentă a petrolului, o piaţă proprie, pe care ţiţeiul să fie vândut (aţi ghicit!) contra alte valute.

Lipsa de credibilitate a americii în urma aventurilor din Irak a dus la imposibilitatea obţinerii suportului internaţional pentru atacarea Iranului. Ce au obţinut însă, au fost doar nişte sancţiuni economice prin intermediul ONU, care aveau drept scop răsturnarea regimului în Iran. De data aceasta Rusia a ţinut spatele Iranului, ajutându-l să ocolească, în parte, aceste sancţiuni.

În 2009, Gaddafi devenise preşedinte al Uniunii Africane, calitate în care a propus adoptarea unei monde unice la nivelul unei Uniuni mult mai integrate politic, care să aibă acoperire în aur. Ce s-a întâmplat apoi cu Gaddafi?

Libia, la fel ca Irakul şi Iranul, au comis crima impardonabilă de a atenta la supremaţia dolarului.

O nouă ameninţare asupra dolarului a constat în creşterea masivă a cotaţiilor aurului şi a celorlelte metale preţioase, în prima parte a anului 2011. Acum poate că sunteţi puţin mai avizaţi pentru a înţelege de ce în spatele prăbuşirii cotaţiilor a stat Federal Reserve. (am scris despre aceste lucruri când am explicat mecanismul de manipulare a pieţelor metalelor preţioase)

Atenţia a fost mutată ulterior pe Siria, unde americanii au început să-i susţină pe rebeli împotriva regimului Assad, conştienţi fiind că aceştia aveau strânse legături cu organizaţiile teroriste, vezi Al-Qaida, apoi ISIS.

În 2013, rebelii lansează două atacuri cu gaz sarin încercând să dea vina pe Assad şi să obţină un acord internaţional pentru o intervenţie militară asupra acestuia. Din fericire, investigatorii ONU şi cei ruşi au devoalat această strategie iar intervenţia nu a mai avut loc, Rusia asumându-şi rolul de mediator al unei soluţii diplomatice.

Ambele campanii duse pentru schimbarea regimurilor din Libia şi din Siria au avut ca pretext apărarea drepturilor omului. Evident că nu era acesta motivul real.

În 2009, Qatarul înaintează o propunere de a transporta gaz natural prin Sriaşi Turcia, către Europa. Assad s-a opus, militând pentru un pact cu Irakul şi Iranul pentru o conductă estică, care să scoată Qatarul şi Arabia Saudită din joc. Şi iată cum ajunge Siria în colimatorul american! Există pentru asta trei motivaţii:

1. Acest acord ar fi întărit considerabil poziţia Iranului, permiţăndu-i să exporte pe piaţa europeană ocolind aliaţii Americii, reducând prin aceasta pârghiile prin care SUA controla aceste schimburi.
2. siria este principalul aliat al Iranului, iar prăbuşirea acesteia ar slăbi inerent Iranul.
3. Siria şi Iranul au aranjamente comune de secutitate, iar o intervenţie americană în Siria ar însemna deschiderea unui conflict direct cu Iranul.

În 2014, Ucrauna devine noul punct fierbinte pe harta lumii, dar vom vedea că de această dată ţinta este Rusia.

Să vedem ce bube are în cap Rusia. Păi, e cel de al doilea exportator mondial de petrol. E sula din coasta Americii d.p.d.v. diplomatic. La rândul său a deschis o bursă proprie de energie în 2008, pentru a-şi vinde resursele contra ruble sau aur. Deasewmenea se înţelege cu China pentru a scoate dolarul dn legăturile comerciale bilaterale. Mai mult, Rusia e promotoarea unei Uniuni Economice Eurasiatice care ar urma să deţină propria piaţă energetică, independentă.

Ucraina a fost pusă în faţa unei dileme: să aleagă între Uniunea Eurasiatică şi Uniunea Europeană, deşi din punctul de vedere al Rusiei, Apartenenţa la ambele structuri nu ar fi pus probleme. Preşedintelşe Yanukovici a ales Rusia, iar americanii au făcut ce aştiau ei mai bine: l-au înlăturat de la putere şi l-au înlocuit cu un guvern marionetă. Deşi lucrurile păreau să decurgă bine la început, americanii scapă situaţia din mână când Crimea îşi votează prin referendum secesiunea de Ucraina şi esta alipită Rusiei.

(subiectul l-am tratat pe larg, într-un articol anterior).

Între timp, în Ucraina se ţin alegeri, în care Poroşenko câştigă preşedinţia. Dar cine e domnul Poroşenko?

Conform Wikileaks, încă din 2008 el se afla în solda Departamentului de Stat american. Era. Aşadar nimic altceva decât o cârtiţă americană.

Cu toate că că sunt cei care deţin marioneta de la Kiev, americanii arată cu degetul către Rusia şi fac iarăşi ceea ce ştiu mai bine atunci când soluţia militară nu le e la îndemână: impun Rusiei sancţiuni.

Dar despre efectele adverse ale acestor sancţiuni am mai scris. America nu a reuşit decât să izoleze oarecum Rusia de Europa, nu şi de restul lumii, dacă ne uităm la ultimele dezvoltări din cadrul BRICS.

Ca urmare a fost creată o axă anti-dolar ale cărei implicaţii le depăşesc pe cele economice. Tările implicate înţeleg care este adevărata miză şi de aceea, în contextul crizei ucrainiene, China a iniţiat un Pact Eurasian de securitate care va include atât Rusia, cât şi Iranul.

Şi iată cum lumea se împarte din nou în tabere, iar ceea ce urmează nu va fi un nou război rece, ci unul al dracului de fierbinte, dacă unii sau alţii nu-şi bagă repede minţile în cap.