sâmbătă, 22 martie 2014

Cum dă vestul cu bâta în baltă, în relaţia cu Rusia

    Încep cu puţină istorie.

    Pe scurt, tărâmul care ţine prima pagină a ştirilor din ultimele săptămâni, Crimeea, a fost leagăn al civilizaţiei ruse încă din secolul al X-lea, când principele Rusiei Kievene, Vladimir I, a fost creştinat aici. După o epocă medievală tumultoasă în care peninsula îşi schimbă frecvent stăpânii, aici se va stabili în 1441, de către un descendent al lui Gingis Han, Hanatul Crimeei, care se va afla sub influenţă politică otomană în cea mai mare parte a existenţei sale. În 1783 Imperiul Ţarist anexează Crimeea. Dacă vom cosidera, pe bună dreptate, URSS ca o continuatoare a acestui imperiu putem spune că peninsula a rămas sub aceeaşi stăpânire până la dezmembrarea Uniunii Sovietice, în 1991. În 1954, după moartea lui Stalin, Nikita Hruşciov, ucrainean după naţionalitate, face Crimea cadou Ucrainei, o simplă măsură administrativă la vreme aceea. Aici fac o paranteză pentru a aminti că însăşi Ucraina, în cadrul URSS era, într-o măsură deloc neglijabilă, un amalgam de teritorii luate cu japca de ruşi de la statele învecinate: Polonia, România, Ungaria. După destrămarea URSS Crimea revine noului stat independent Ucraina, însă ruşii împun acesteia un acord în urma căruia urma să-şi păstreze bazele militare, în special cele navale pe acest teritoriu. De ce sunt ele atât de importante pentru Rusia? Dintr-un motiv foarte simplu: deşi se pare că nu se mai termină, Rusia are ieşire la o singură mare caldă şi aceasta e Marea Neagră. Bazele navale ruseşti de pe celelalte mări sunt inoperante câteva luni pe an din cauza îngheţului. De aici importanţa strategică a Crimeei pentru ruşi.


    Am amintit aceste aspecte pentru a sublinia justificarea istorică a pretenţiilor ruse asupra Crimeei. Dacă la acestea adăugăm şi o populaţie preponderent rusofonă, precum şi un precedent stabilit de occident în cazul Kossovo, ar fi fost de mirare să NU se întâmple anexarea Crimeei de către Moscova. Pe deasupra, e foarte greu ca cineva să combată şi celelalte argumente aduse de Putin în expozeul făcut în faţa Dumei de stat.

    Acestea fiind spuse, putem cădea de acord că actul Rusiei era oarecum inevitabil, în contextul instabilităţii statale a Ucrainei.

    În faţa unor evenimente atât de uşor de prevăzut, hai să vedem ce reacţie are Occidentul: cea mai neinspirată reacţie posibilă! În loc să negocieze frumos cu ruşii, ştiind din start că aceştia nu-şi pot permite să piardă Crimeea, şi să ceară garanţii ferme că pretenţiile teritoriale ruseşti se vor mărgini doar la aceasta, precum şi garanţia retragerii sprijinului acordat mişcărilor separatiste din Estul şi Sudul Ucrainei, ei se trezesc să facă o glumă cu declararea ca persoane indezirabile a mai multor personaje din aparatul politico-economic rusesc. Asta mai că ar fi hazliu, dacă gluma nu a început să se împută şi voi arăta mai încolo în ce fel şi ce duhoare începe să împrăştie ea, glumiţa. Mai rămân însă la alternativele pe cere le puteau avea UE şi SUA (mai mult UE, şi mai puţin SUA. deşi vom vedea că la rândul lor Statele Unite vor avea mult de pătimit de pe urma inacţiunii sau a atitudinii absolut improprii avută în această cauză).
    Aşadar, vorbeam despre garanţiile care ar fi fost normal să fie cerute Rusiei şi la fel de natural ar fi fost pentru Rusia să le acorde, în schimbul anexării fără gălăgie a Crimeei. Veţi spune că asta ar fi arătat la fel cu acordul de la Munchen din septembrie 1938 pe care Neville Chamberlain îl flutura victorios la coborârea din avionul care îl aducea din Bavaria spunând că el, acordul, este cel care va aduce pacea în timpurile acelea. Urmarea, însă, ne e cunoscută tuturor. E adevărat, într-un fel, că seamănă, dar să nu uităm că acum nu mai suntem în 1938, iar pe de altă parte, importanţa pentru Moscova a unor regiuni ca cele din estul şi sudul Ucrainei, a Transnistriei sau chiar a Moldovei nu ar justifica sub nici o formă o acţiune armată în condiţiile de acum. Rămân la opinia că o diplomaţie de substanţă ar fi putut fi capabilă să obţină aceste garanţii din partea Moscovei în schimbul Crimeei, a cărei soartă era pecetluită ipso facto.

    Ne vom aminti războiul de cinci zile dus de Moscova în Georgia în 2008. Ce a făcut atunci marele Occident? Nimica!

    Foarte rău că n-au făcut nimica, dar mai bine nimic decât să tragi o palmă la un căcat, cum au făcut acum. Acum a lipsit o bună vreme orice fel de reacţie apăsată din partea oficialilor europeni care chiar contează (vezi frau Angela). Aceştia au dat în bâlbâieli la propriu. Ba că ameninţă cu îngheţarea activelor ologarhilor ruşi, ba că nu-l mai lasă pe nuştiucare acolit al lui Putin să facă plajă pe Croazetă, ba că nuştiuce echipă de fotbal va refuza să mai poarte pe tricouri însemnele sponsorului Gazprom... lucruri de grădiniţă. Nimic concret. Cei vizaţi au avut timp berechet să-şi mute banii din conturile bancare, nomenclatura moscovită s-a obişnuit cu gândul că se va va lăfăi la Yalta în loc de Monte Carlo, ş.a.m.d.

    Dar cel mai neinspirat lucru posibil a fost ameninţarea cu sancţiunile economice, fără o analiză prealabilă a consecinţelor şi fără cea mai mică precauţie.

    Şi acum începe veselia!

    Ce zice el, Putin: Nu mai vreţi să mai luaţi gaz de la mine? Las' că ştiu eu pe cineva care îl aşteaptă cu mare drag!

    Uite aşa, joaca occidentului de-a mâţa pe scuipate cu Rusia dă roade: nu numai că nu opreşte expansiunea rusă în vest, ci o stârneşte şi pe cea din est, sub forma unui acord cu nimeni alta decât China, acord capabil de a răsturna tabloul geopolitic actual. şi o să vedem că şi pe cel economic.

    Aşadar, Rusia se găseşte mai aproape decât oricând de parafarea unui acord cu China în ceea ce priveşte exportul de gaz. Acest fapt va marca naşterea une noi axe, Moscova-Beijing, care aduce laolaltă imensul potenţial energetic al Federaţiei Ruse cu (în curând) cea mai mare putere economică mondială. Numai asta, şi e de natură a debalansa echilibrul geopolitic şi economic mondial.
    Dar asta nu e totul! O astfel de axă n-ar mai avea niciun motiv pentru a-şi denomina schimburile bilaterale în USD ci o vor face, cel mai probabil, sub zodia standardului aur. Aceasta va fi o primă lovitură dată dolarizării economiei mondiale. Va urma o alta, decisivă, atunci când sub influenţa noi axe vor cădea India şi principalii producători de ţiţei din Orientul Mijlociu, fapt care va îngropa definitiv noţiunea de "petrodolar". Nu cred că e nevoie de prea multe cunoştinţe în domeniul pieţelor globale pentru a imagina magnitudinea cutremurului astfel generat. Poate fi lovitura de graţie dată prezentelor paradigme economice care, în ciuda faptului că au împins lumea într-o criză fără precedent, nu se dau schimbate. Acesta e însă un subiect asupra căruia voi reveni cu altă ocazie.

    Până acolo însă, Europa şi America au ca temă de casă să scrie de o sută de ori pe caietul cu linii de forţă:
NU ÎNDREPTA UN PISTOL ASUPRA CUIVA DACĂ NU EŞTI GATA SĂ TRAGI CU EL!





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu