Searching for Sugar Man (2012)

     În această după-amiază a Oscarurilor n-am să amintesc nici de Daniel Day-Lewis, nici de Argo, nici de Lincoln, nici de Spielberg şi, în niciun caz, despre vreun covor roşu.

     Totuşi, va fi vorba şi de Oscar, şi de statutul de artist, şi de cel de vedetă, şi chiar de un covor (alb, de data asta).
     Şi ca să terminăm cu Oscarul, voi arăta doar că filmul despre care am să vorbesc beneficiază de o nominalizare la "Cel mai bun documentar".

     "Searching for Sugar Man" e un film aflat undeva la graniţa dintre musical, documentar sociologic şi poveste cu zâne.
     El vorbeşte despre încercarea unor fani sud-africani de a da de urma idolului lor din tinereţe, un anume cântăreţ de folk pe nume Rodriguez. Până aici, nimic deosebit. Ineditul poveştii, partea sa incredibilă, ni se dezvăluie atunci când începem să aflăm că artistul în cauză, deşi a inspirat o întreagă generaţie care a răsturnat un regim opresiv, dezavuat la scară planetară, era un cvasi-necunoscut în ţara lui de baştină. Mai mult decât atât, nici măcar el, Rodriguez, n-avea habar ce succes imens au avut cele două discuri ale sale în Africa de Sud. Probabil că vorbele lui Christos, "Nimeni nu e profet în ţara lui" nu-i spuneau mare lucru.

Despre bani, bănci şi alte jucării (V)

      În cele ce urmează, am să încerc a prezenta o concluzie a articolelor pe tema banilor şi a băncilor pe care le-aţi putut urmări în ultimele zile pe acest blog, pe baza unui articol publicat de autorul canadian Paul Gignon.

De unde vin banii?

     Simplul răspuns la mica noastră întrebare este DATORIE. Fie sub formă de bani de hârtie, fie sub formă de numere pe un ecran de calculator, toţi banii (exceptând monedele) reprezintă "atestări ale creditului".

     Ce e numerarul şi de unde vine el? El poate consta în bucăţile de hârtie cu care ne-am obişnuit sau poate reprezenta credit la Banca Naţională pe care băncile îl folosesc pentru a-şi regla conturile între ele. Numerarul în formă de credit e întotdeauna convertibil în bani de hârtie, la cerere.

     Aşadar, de unde vin ei, banii? Sunt tipăriţi, pur şi simplu, de căre guvern, aşa cum vedem la televizor?

     NU. Banii sunt creaţi din nimic, de către Banca Centrală a ţării (care e, de multe ori, o instituţie privată). Banca Centrală îi tipăreşte pur şi simplu, pentru costul efectiv al tipăririi, în numele guvernului sau al unei entităţi private. Banca Centrală foloseşte apoi aceşti bani pe care îi crează din nimic pentru a cumpăra datorie publică purtătoare de dobândă sub forma obligaţiunilor guvernamentale.

Despre bani, bănci şi alte jucării (IV)

     Am văzut, în episodul precedent, cum rata banilor nou creaţi din neant, adică din credit, să fie limitată la de nouă ori valoarea cantităţii de aur deţinută în depozit.
     Credeţi, cumva, că asta e culmea tupeului? Vă înşelaţi. Acest lucru era valabil pe când bancherii erau încă sub zodia inocenţei. Acum, nici măcar această limitare nu mai este valabilă.

     Cu timpul, sistemul de rezervă fracţională, cu sistemul său de bănci interconectate aflat sub tutela unei bănci centrale a devenit sistemul monetar dominant al lumii. Aşa cum am arătat anterior, însăşi noţiunea de "bani" şi-a modificat sensul, ne mai existând nicio legătură între bani şi vreo cantitate anume de metal preţios care să-i susţină. În aceste condiţii, nici măcar crearea de bani noi prin credit nu va mai putea fi legată de o anume rezervă de aur, ci va fi raportată la cantitatea de bani depozitată de o bancă. Adică la cantitatea de credit, adică de ceva abstract. Adică, de nimic concret.

Despre bani, bănci şi alte jucării (III)

     Cererea de împrumuturi se afla în continuă creştere din cauza expansiunii economice, iar bancherul nostru era limitat în acordarea lor de cantitatea de aur pe care o avea în depozit şi care aparţinea clienţilor săi, deponenţi.
     Atunci îi vine o idee şi mai îndrăzneaţă:
     Din moment ce nimeni, în afară de el însuşi, nu ştia cu exactitate ce se găseşte în seiful său, a început să emită cecuri pentru aur inexistent. Se baza pe faptul că atâta timp căt deponenţii nu-şi solicitau simultan aurul înapoi, nimeni nu şi-ar fi putut da seama de schema sa frauduloasă.
Şi astfel, schema continua să funcţioneze generând o avere fabuloasă pentru bancherul nostru, pe baza dobânzii încasate pe aur inexistent.
 

Despre bani, bănci şi alte jucării (II)

     Meşterul nostru aurar elibera, aşadar, chitanţe clienţilor care îşi adăposteau aurul în pivniţa sa. După un timp, el a constatat că cei care veneau să-şi retragă aurul din depozitul său se arătau tot mai rar şi niciodată cu toţii odată. Asta, dn cauză că oamenii începuseră să folosească în tranzacţiile între ei chitanţele emise de aurar, considerându-le mai practice.
     Acest lucru l-a determinat pe întreprinzătorul aurar să ânceapă o nouă afacere, prin care împrumuta aur încasând o dobândă. Iar cum chitanţele sale (cecurile) erau acceptate deja la plată, clienţi au început să ceară ca împrumut aceste chitanţe în locul aurului.

     Activitatea economică se dezvolta continuu, aşa că din ce în ce mai mulţi oameni apelau la împrumuturile sale pentru a-şi extinde afacerile.
     În acest moment, eroului nostru îi vine o idee genială. Amintindu-şi că niciodată cei care depozitaseră aurul în custodia sa nu veneau cu toţii să şi-l retragă el se gândi că poate să elibereze chitanţe sub formă de împrumut care erau acoperite şi de aurul deponenţilor, nu numai al său propriu, mărindu-şi substanţial câştigurile. Toate lucrurile mergeau ca pe roate, atâta timp cât clienţii îşi plăteau la timp datoriile, iar deponenţii nu erau la curent cu aceste activităţi.

Despre bani, bănci şi alte jucării

     Vă amintiţi de parabola cu moimele?

     Concluzia acesteia era aceea că ne-am obşnuit în aşa măsură cu unele lucruri care ne înconjoară, încât am încetat să ne punem întrebări în legătură cu modul în care interacţionăm cu ele. La sfârşitul prezentării îi invitam pe cititori să mediteze, în acest context, la noţiuni cum ar fi banii sau băncile. Nu întâmplător am făcut acest lucru, întrucât felul în care ne raportăm la bani este cât se poate de grăitor în lumina acestei parabole.

     Hai să vedem de ce.

     Ne-am învăţat cu toţii că banii, ca simbol al valorii, provin din tiparniţa unei agenţii guvernamentale. Câţi dintre noi ştiu oare că acest lucru este adevărat doar în proporţie de 5 %? Cei foarte puţini care ştiu asta, ştiu şi faptul că restul până la 100 % provin din împrumuturile şi ipotecile unor instituţii private numite "bănci".

   Pentru a explica această aserţiune voi prezenta o scurtă istorie romanţată a banilor şi băncilor.

Der amerikanische Freund (1977)

     În 1955, talentata doamnă Patricia Highsmith (romancier american care cunoscuse deja succesul prin "Strangers on a Train", ecranizat de Alfred Hitchcock) dădea naştere unui personaj pe nume Tom Ripley, erou a cinci romane şi a numeroase ecranizări.
     Tom Ripley, prototipul individului lipsit de moralitate, escroc şi criminal inveterat, a fost pe rând personificat de mari figuri ale cinematografiei mondiale: Alain Delon, Dennis Hopper, Matt Damon, John Malkovich, Barry Pepper, Ian Hart.
     Filmul lui Wim Wenders reprezintă prima ecranizare a romanului "Ripley's Game" (cel de al treilea al seriei dedicate lui Tom Ripley). O altă ecranizare a aceluiaşi roman va apărea în 2002, în regia Lilianei Cavani, cu John Malkovich în rolul lui Tom Ripley.

     Câteva cuvinte despre Wim Wenders.
     El este unul dintre cei mai mari regizori europeni, exponent al noului curent german, aclamat la nivel mondial şi unul din răsfăţaţii Festivalului de film de la Cannes.
     Personal, am fost atras în primul rând de documentarul "Buena Vista Social Club", în care urmăreşte eforturile lui Ry Cooder pentru a aduce în lumina reflectoarelor scenei internaţionale o serie de muzicieni cubanezi uitaţi. Lui îi vom datora recunoştinţa pentru că i-am ascultat şi i-am văzut cântând cu sufletul, cum numai nişte cubanezi get-beget ştiu să facă, pe Ibrahim Ferrer, Eliades Ochoa, Compay Segundo, Ruben Gonzalez, pentru a numi doar câţiva.
     În aceeaşi tradiţie a documentarului artistic se înscrie şi inegalabilul "Pina", dedicat Pinei Bausch, ultimul mare succes al regizorului german.

La Vallée (1972)

    La Vallée reprezintă cea de a doua colaborare între Barbet Schroeder şi Pink Floyd, coloana sa sonoră fiind editată sub formă de LP sub numele de "Obscured by Clouds"

    Se pare că subiectul acţiunii filmului a fost doar un pretext pentru  Schroeder de a realiza un documentar antropologic,
Şi pentru că povestea contează mai puţin în acest film, am să-i fac un rezumat, întrucât un "spoiler" mic n-are ce rău să facă.

    La începutul filmului o întâlnim pe Viviane, o franţuzoaică ce-şi omoară plictiseala unei vieţi de nevastă de diplomat evadând în  Noua Guinee în căutare de obiecte de artizanat local pe care să le vândă prin intermediul unui boutique parizian.
    În timp ce se ocupa cu activităţile mai sus menţionate, cucoanei i se pune pata pe nişte pene de Pasăre a Paradisului, o specie rară şi protejată, simbol al insulei noastre. Iar dacă afli că penele cu pricina îi sunt prezentate de către un Făt-Frumos-cu-paloşul-gros (licenţă poetică via Cassa Loco), îţi va fi clar că pata în cauză se va extinde şi asupra numitului.
    Prietenul nostru se întâmplă să facă parte dintr-o gaşcă de hipioţi serios preocupaţi de umblatul pe coclauri în căutarea unei misterioase văi acoperite de nori în care ar fi urmat să-şi găsească, fiecare în parte şi toţi laolaltă, Paradisul propriu precum şi penele domnucăi.

More (1969)

     În ceea ce mă priveşte, am luat cunoştinţă cu filmul lui Scroeder via coloana sonoră semnată Pink Floyd.
     Am descoperit astfel o mică bijuterie cinematografică ce anunţa, încă de la debutul său regizoral, o carieră prodigioasă pentru realizatorul său.

     Filmul descrie drumul spre neant al tânărului Stefan (Klaus Grünberg) sub atenta îndrumare a Estellei (Mimsy Farmer), un personaj arhetipal pentru un înger al morţii, spaima refulată a oricărui bărbat. Acest drum duce prin toate locurile comune ale unui deceniu de libertinaj şi excese narcotice, de la prima ţigară cu marijuana şi până la dependenţa fatală de heroină.
     Cea mai mare parte a filmului este filmată în Ibiza şi primeşte, ca atare, o parte din parfumul insulei de odinioară. Iar soarele e şi el unul dintre personajele acestui film.

     În cazul de faţă, muzica şi filmul formează un tot unitar emblematic pentru deceniul al şaptelea al secolului trecut.
     Aceată îmbinare fericită a talentului regizoral al lui Barbet Schroeder cu geniul muzical al celor patru componenţi ai Pink Floyd se va repeta, câţiva ani mai târziu, în filmul "La vallée" (Obscured by Clouds). Între aceste două coloane sonore, Pink Floyd mai realizează o coaborare cinematografică, de data aceasta cu Michelangelo Antonioni, pentru "Zabriskie Point". Despre "The Wall" apărut la peste un deceniu distanţă nu mai vorbesc, întrucât cade într-o altă categorie de producţie cinematografică.

     După cum am spus şi în prezentarea subtitrării, m-am ferit a comite sacrilegiul de a traduce versurile cântecelor. Ele nu pot fi separate de muzică. Orice încercare în această direcţie ar duce la alterarea metaforei.
     Pe de altă parte, la cele sfinte suntem obligaţi să ne raportăm cu pioşenie.

     Iar ca să încerc o concluzie la ceea ce reprezintă filmul prezentat vă voi spune că dacă doriţi o călătorie psihedelică, ar fi de dorit să evitaţi calea chimică şi să vă lăsaţi purtaţi de muzică.

Drum bun!

Pieţele futures, la zi.

(click to enlarge)

     În ceea ce priveşte pieţele futures, evoluţia lor în luna precedentă este ilustrată în graficul din imaginea alăturată, care vorbeşte de la sine.
   
 Voi face, aşadar, doar câteva scurte observaţii:

• - Am avut parte de o piaţă preponderent bullish, dacă privim ansamblul pieţelor futures ca un tot.
• - Singura scădere semnificativă a realizat-o yenul japonez, a cărui situaţie am comentat-o în articolul dedicat valutelor
• - Toţi indicii tranzacţionaţi la CME au fost pe verde, aşa cum semnalam şi în postarea precedentă, în care luam în consideraţie cotaţiile spot.
• - În cazul metalelor preţioase se remarcă evoluţiile Palladiumului şi a Platinei care au prezentat creşteri susţinute, spre deosebire de mult mai lichidele Aur şi Argint a căror evoluţie s-a cantonat în limita volatilităţii zilnice.
• - Bumbacul deţine recordul de creştere al acestei luni, cu un plus de 10,6 %.

     Pentru previziunile pentru următoarele săptămâni voi face apel la consideraţiile făcute în ultimele două articole de pe blog, cu observaţia că mă astept la un grafic sinoptic preponderent verde, poate chiar mai intens decât cel actual, şi îmi menţin accentul asupra metalelor.
     În rest, ca de obicei, semnalele le veţi primi în privat.

Succes!

Pieţele de acţiuni, la zi

     Se întâmplă un lucru curios, la prima vedere: pieţele de acţiuni, şi nu numai ele, zburdă ca mieii pe câmpii, de parcă ari fi dat deja primăvara în economia mondială, după o iarnă atât de lungă. Dacă ne uităm însă la indicatorii macroeconomici,aşa cum vom face mai încolo, nici vorbă de aşa ceva. Economia e încă incredibil de fragilă.
     De unde, atunci, frenezia asta? Din uşurarea de la începutul anului, legată de plafonul fiscal american? E deja "old news". E, totuşi, vorba de optimism. De unde vine el?
     De nicăieri. Sau, mai bine zis, vine pur şi simplu din setea de optimism. Optimismul a lipsit de pe pieţele de acţiuni de şase ani, dintre care doi de cădere, şi ceilalţi patru de piaţă bullish caracterizată însă de incertitudine.
     Trebuie să mă întorc cu doi ani în urmă când publicam un articol a cărui concluzie era faptul că pieţele globale sunt lipsite de conţinut obiectiv, totul fiind bazat doar pe percepţie. Ei bine, percepţia generală acum e aceea că ar cam fi timpul ca investitorii să devină optimişti. Iar ei, investitorii, sunt mânaţi de spirit gregar, aşa că se lansează cu mic, cu mare, în horă.
     Să vedem, aşadar, de ce exuberanţa de care vorbeam nu are baze obiective, economice. Şi voi vorbi în special de cazul Statelor Unite care încă dau tonul pe pieţe.

(DJIA - click to enlarge)

Majorele valutare, la zi.

     În vara lui 2012, când toată lumea cânta prohodul unui EURO aflat în cădere liberă şi când în toate cercurile se dicuta despre sfârşitul monedei unice în perspectiva părăsirii zonei Euro de către Grecia, urmată de Germania, etc., eu publicam pe un blog un articol intitulat "De ce nu va sucomba Euro?".
     La acea vreme, moneda unică se găsea undeva pe la 1,2200 USD, în cădere liberă, cum spuneam.

 (click to enlarge)

   După nici şase luni, în momentul în care scriu aceste rânduri, Euro tocmai a trecut de 1,3700 şi încă nu dă semne de oboseală. În termeni  procentuali asta înseamnă o apreciere de 12,3%.